Nonconformistul si rebelul.Capcanele prejudecatilor.

Acest post este scris in urma unei indignari de-ale mele generata de faptul ca multi indivizi poarta discutii frivole pe tema non-conformismului,confundand un pic(mai mult)lucrurile,ceea ce nu face numai sa ii duca pe respectivii in erroare,dar mai si creeaza niste sisteme de idei intemeiate pe o baza superficiala.Stim noi cum este cu prejudecatile:sunt rezultatul unei gandiri neslefuite si omoara tot ce prind fara drept de apel.Acum,sa ne intelegem,a fi rebel nu inseamna totuna cu a fi non-conformist,chiar daca cele doua concepte se intersecteaza pe alocuri.Si,pentru a inlatura orice urma de confuzie,vom vedea definitiile ilustate in DEX ale celor doi termeni,dupa care urmeaza o explicatie mai amanuntita.

*NONCONFORMÍST, -Ă, nonconformiști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care nu acceptă, nu se conformează uzanțelor stabilite, care are convingeri proprii; persoană care dovedește originalitate; neconformist. – Din fr. non-conformiste.

*REBÉL, -Ă, rebeli, -e, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care ia parte activă la o rebeliune, care îndeamnă la rebeliune; răzvrătit. ♦ Nesupus, recalcitrant. ♦ Care arată nesupunere, care exprimă revoltă.

Avand in vedere aceste definitii putem spune ca un nonconformist reprezinta un individ cu o personalitate bine definita,capabil sa patrunda lucrurile pana in partile cele mai obscure,realizand o filtrare subiectiva a lor,lucru ce explica alegerile sale diferite fata de de ale majoritatii.I se atribuie totodata termenul de "originalitate",ceea consta in faptul ca toate cunostintele sale(dintre care le-a oprit numai pe cele ce i se potrivesc)ii perimit foarte usor sa isi construiasca o proprie ideologie,dandu-le o nota si mai personala.De aici deducem ca originalitatea sa merge mana in mana cu subiectivitatea(se poate numi,la modul mai figurat,o absorbtie a undelor mentale de inalta calitate de catre sine)Bineinteles,asupra persoanei in cauza este indreptat automat un reflector,starnind diferite stari de spirit,reactii tipice firii umane care se topeste la flacara noutatii.Nonconformismul este uneori un concept absract,e adevarat,pentru ca se materializeaza in foarte multe domenii:cel estetic,literar,muzical,comportamental,etc.
Rebelul,pe de alta parte,este caracterizat in primul si in primul rand de o sete apriga de a se opune lucrurilor cu care nu este de acord si care ii lezeaza drepturile intr-o anumita masura.Asadar,daca nonconformistul este diferit de restul comunitatii(si de multe ori acest lucru este ceva natural,care izvoraste din propria fiinta),rebelul cauta sa fie punctul negru de pe tavanul alb(a nu se intege in sensul negativ,ci viceversa),insa tinta sa este intotdeauna una bine stabilita.Pentru a putea fi un adevarat rebel persoana in cauza are nevoie de o adevarata experienta de viata,tarie de caracter si un dezvoltat simt al realitatii pentru a constientiza si a-si asuma consecintele faptelor sale.Contrar mentalitatii generale,a fi rebel nu presupune a fi teribilist:acest concept din urma nu este deloc dificil de inteles,intrucat consta intr-o simpla maimutareala ce implica mai mult deranjarea linistii celor din jur decat atingerea propriilor interese.Este un rau facut anapoda si fara un scop anume,caracteristic fie persoanelor cu ceva frustrari interioare,fie celor care nu stiu cum sa castige atentia celor din jur.Un lucru care se intampla des este fenomenul"nonconformistului conformist" si a"rebelului cu manual":aici vorbim despre oameni(in cele mai multe cazuri slab instruiti)care "incearca" a deveni/parea fie nonconformisti,fie rebeli(sau ambele la un loc)urmand anumiti "pasi"(ironia contradictoriului).Acestia,desigur,nu sunt altceva decat simple victime ale gandirii colective,in care s-a inradacinat puternic ideea ca nonconformismului si rebeliunii ii corespund toate lucrurile rele.Prin urmare,recurg la gesturi care nu le fac absolut deloc cinste(indecenta,drogurile,alcoolul,profanarea de morminte si lista continua),pe care poate ca nu le-ar face,daca nu ar fi vorba sa afiseze lumii intregi cat de rebeli si certati cu legea sunt ei.Si uite ca iar avem de a face cu un soi de teribilism.
Oricum,sunt persoane care nu inteleg ca diversitatea reprezinta esenta unei societati,asa ca aceste doua concepte pot fi interpretate in fel si chip.Consider ca una dintre metodele cele mai bune de a te feri de capcanele societatii este subtilitatea(a nu se confunda cu ipocrizia) si o raportare cat mai buna la o realitate general-valabila.

Elogiul rockului

ATENTIE!Pentru a se evita unele polemici trebuie sa luati la cunostinta faptul ca articolul urmator a fost scris din propriul punct de vedere,pe baza unor legaturi(cu niste teorii mai mult sau mai putin cunoscute)facute de mine.NU se intentioneaza ilustrarea unui adevar general valabil si NICI desconsiderarea celorlalte genuri muzicale.Multumesc pentru intelegere!


Se spune ca insasi muzica este de natura divina,fiind o forma complexa de exprimare,avand (ca si poezia,de altfel) proprietatea de a manifesta idei in materie
sensibila*.Asadar,in calitate de arta suprema,are capacitatea de a depasi barierele
trivialitatii scotand la iveala partea miraculoasa a materiei,dezvoltand un adevarat sistem filosofic,deschizand porti si aducand noi semne de intrebare.Dupa opinia mea,muzica reprezinta rezultatul unei indelungate acumulari de unde mentale de cea mai inalta calitate,imbinate intr-o oridine desavarsita si convertite apoi in sunete.Si totusi...isi mai aduce aminte cineva cum a aparut aceasta?Iata o intrebare absurda.Este sora geamana cu timpul,avand o continuitate infinita,renascand din prorpria cenusa aidoma pasarii Phoenix.Inca de la inceputul inceputurilor i s-a simtit prezenta intr-un univers iluzoriu,avand o forma primitiva si grosolana,slab definita,dar vie,ca o scanteie timida eclipsata de o noapte de februarie ce inghite pamantul.Este astfel ceva natural si necesar,un automatism al lumii inconjuratoare,care prin insasi forta sa creeaza viata.Vantul,tunetul,fulgerul...iata inceputul.Muzica aflata in stare bruta.Bineinteles,aceasta a evoluat odata cu fiinta umana,purificandu-se in asa fel incat a ajuns intr-o etapa pe care eu o consider ultima si cea mai importanta.Dar,pentru a se ajunge aici,muzica a devenit in sine o arta prin
intermediul instrumentelor muzicale,care,dintre toate,aproape numai unul nu a suferit mari transformari,supravietuind de mii de ani,intinerind si castigand respectul tuturor.Da,si-a pastrat forma initiala si chiar numele.Cuvantul "chitara" provine din latinescul "cithara" si este un cuvant mostenit,fiind intalnit sub aproape aceeasi forma in toate limbile(en:guitar,fr:guitare,etc),insa ceea ce merita cu adevarat mentionat este faptul ca instrumentul in cauza este amintit inca din cele mai vechi scrieri,fiind identificat cu muzica de cea mai inalta calitate,adeseori unealta unei fiinte supraomenesti(zeu,demon,inger)..In antichitate arta reprezenta automat tot ceea ce e frumos,conceptul de baza fiind acela ca frumosul se afla in stransa legatura cu binele si adevarul,facandu-se delimitarea intre stiinta(care avea datoria de a se ocupa cu adevarul)si arta(care se identifica prin estetica)**.Desigur,era inevitabil pana la urma ca cele doua sa nu se intrepatrunda,descoperindu-se nu numai o estetica a uratului(care uneori se
remarca printr-o mult mai mare expresivitate),dar si o stiinta capabila de a crea lucruri frumoase.In opera literara "Faust" scrisa de Goethe intalnim personajul pe nume Mephistopheles,reprezentand geniul raului,fara cusur,care insa are un rol decisiv in initierea personajului principal.Acesta,ca sa il ajute pe Faust sa o cucereasca pe Margarette(pentru a cunoaste o drama a iubirii ce avea sa il initieze spiritual)nu se foloseste numai de flori si bijuterii,ci si de o chitara al carei sunet este menit sa trezeasca sensibilitatea.Interesant este faptul ca sunetul chitarii a fost privit ca o tentatie,ceva cu o mare putere de atractie care este capabil sa nasca sentimente,lucru ce nu este deloc de mirare.Oricum,au existat mai multe incercari de a da sunetului de chitara o forma perfecta,pentru ca,desi acesta reprezenta nucleul,este bine stiut ca detallile sunt capabile de a face diferenta si de a ascoate pe de-a-ntregul la iveala frumusetea unui lucru.Au fost romantele,baladele si multe altele,pana cand in a doua jumatate a secolului trecut s-a intamplat ceva uimitor (si datorita prabusirii conceptului anticilor care a lasat loc unei perspective mai largi
asupra lucrurilor,aparand astfel cu un amar de vreme mai tarziu minunata chitara
electrica),si anume muzica a atins,dupa opinia mea,ultima etapa:a aparut ROCK-ul.Un
adevarat Frankenstein continand atat organele blues-ului,cat si ale country-ului.Un nou hibrid care are sa se dezvolte si sa se divizeze in mai multe subgenuri anuntand o adevarata revolutie muzicala,care va largi cu totul orizontul multor iubitori de frumos, lasandu-le nenumarate usi deschise.Sunt chiar tinerii juliti in coate si cu parul lung,care musca cu putere din absolut si se opun bagatelizarii,cei existenti dinainte de a se naste si orientati catre progresul spiritual.Numele sau spune multe.Toata lumea stie ca "rock" este un termen englezesc care se traduce simplu prin "roca"(piatra tare),care in aparenta face trimitere la faptul ca acest gen de muzica presupune o asa-zisa "duritate" a sunetului,insa piatra in sine este materie bruta,cat se poate de vie,care are rolul sau bine stabilit in natura(pentru a se evita comentariile fara rost cititi cartea lui Scarlat Demetrescu-"Din tainele vietii si ale universului",care va lamuri toate neclaritatile).Asadar,Rockul ca si muzica reprezinta un lucru usor in aparenta,dar complicat in esenta,care invarte mai multe elemente in jurul sau.Intorcandu-ne la muzica in sine,simti cum solourile lungi de chitara iti trec prin vene, fiecare fir de par se ridica instantaneu si capeti parca puteri supranaturale generate de emotia trairii acelei clipe.In cartea sa denumita foarte simplu si la obiect"Ocultismul",Colin Wilson
elaboreaza doua teorii deloc de neglijat.Prima ar fi aceea conform careia poetii si in general persoanele obisnuite sa patrunda sensurile ascunse ale lucrurilor capata o sensibilitate aparte care le activeaza cu timpul simturile "ascunse",amortite pana
atunci,fiind astfel predispusi experientelor extrasenzoriale.Ceea ce vreau sa evidentiez este faptul ca atunci cand gradul de complexitate al unei melodii este mai mare si sansele individului de a se desavarsi spiritual se maresc considerabil,muzica reprezentand un exercitiu al mintii si al simturilor.Cea de-a doua teorie se refera la faptul ca in momentul in care o persoana se afla intr-un loc pe acest pamant desfasurand o anumita activitate(oricare ar fi ea) acel loc pare cel mai real dintre oricare alt loc(tara,regiune,oras,camera) de pe glob,realitatea restrangandu-se intr-o suprafata limitata.Desigur,aceasta dupa parerea mea face oarecare trimitere la filosofia schopenhaueriana,care recunoaste prezentul ca fiind singurul timp real,restul ramanand doar o simpla iluzie.Daca aplicam aceste teorii putem spune ca momentul in care ascultam o melodie rock complexa este unul in care ne incearca emotii puternice,pe care il traim ca si pe unicul si singurul moment real,de maxima intensitate.Este o insula plina de verdeata intr-un ocean infinit.
In afara de asta,rockul este modul artstic de a ilustra cultura unei anumite zone prin adaosul unor elemente specifice(cimpoiul cand vine vorba de viking metal,de exemplu),dar si un limbaj universal,datorita instrumentului comun care sta la baza fiecarui subgen(chitara).Acrodurile sunt o limba universala care reuneste si leaga prietenii,naste idile si reda cel mai fidel sentimentele.Si la fel cum pictura ilustreaza si partea rumena,dar si cea mucegaita a marului intr-un mod aparte,si rockul va avea aceeasi datorie,lucru pe care eu il iau ca atare,pentru ca sunt o parte inger si o parte drac.


***-teorii ilustrate in lucrarea "O cercetare critica asupra poeziei romane" a lui Titu Maiorescu